Un stereotip întâlnit frecvent în comunitate este afirmaţia că victimei îi place violenţa.

În realitate victimele preferă să nu vorbească despre actele de violenţă şi să nu ia nici o decizie, dar nu pentru că le place ceea ce li se întâmplă, ci pentru că le este frică de ceea ce se poate întâmpla mai departe.

Niciodată victimele care au intrat în programele Centrului de Prevenire, Monitorizare şi Combatere a Violenţei în Familie, nu vorbeau despre violenţă cu plăcere, dimpotrivă, doreau ca violenţa să înceteze. Formele actelor de violenţă sunt complexe, fiind utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii controlului asupra victimei de către agresor, iar izolarea victimei şi lipsirea ei de suport social, face aproape imposibilă ieşirea ei din situaţiile de violenţă fără sprijin sau asistare specializată.

Tema provocării

În psihologia socială, stereotipul este o credinţă sau reprezentare rigidă şi simplificatoare, în general împărtăşită de un grup mai mult sau mai puţin numeros, eventual membrii întregii societăţi, referitoare la instituţii, persoane sau grupuri. Stereotipul ţine adesea de prejudecată, neţinându-se seama de diferenţe şi de nuanţe.

Iată exemplificarea unui stereotip întâlnit frecvent atât la nivel personal, cât şi la nivel cultural în societatea noastră: “Victima provoacă violenţa sau o merită în vreun fel”. Gradul de acceptabilitate al acestei afirmaţii conduce la întărirea faptului că violenţa este o formă acceptabilă de rezolvare a conflictelor din relaţiile interpersonale. Acest stereotip devine manifest într-un context în care valorile legate de acceptabilitatea violenţei ca mijloc de a rezolva un conflict şi caracterul de afacere privată a familiei, dau în mod tacit agresorilor dreptul la control şi putere asupra victimelor.

Este victima vinovată pentru acţiunile agresorului? O “cere” sau o “merită” în vreun fel? Mulţi bărbaţi care îşi bat soţia nu se consideră vinovaţi de faptele lor, susţinând că soţia îi provoacă. Până şi unii prieteni de familie s-ar putea să fie de acord, motivând că e greu de suportat o asemenea soţie, deci nu-i de mirare că soţul îşi iese uneori din fire.

Dar acest lucru înseamnă că învinovăţim victima şi îi găsim o justificare agresorului. În realitate însă, soţiile bătute fac adesea eforturi extraordinare să-l îmbuneze pe agresor.

NIMENI NU MERITĂ SĂ FIE AGRESAT! Responsabilitatea pentru actele de violenţă în familie îi aparţine în totalitate agresorului!

În concluzie: VICTIMA NU PROVOACĂ VIOLENŢA ŞI NICI NU O MERITĂ ÎN VREUN FEL!

Victimele violenţei în familie au nevoie să fie în siguranţă, să fie ascultate, să fie informate, să fie respectate, să poată alege, să fie crezute, să fie ajutată să înţeleagă că nu este vinovată pentru acţiunile agresorului, să fie ajutate să înţeleagă complexitatea violenţei în familie şi efectele ei.

Fără cunoaşterea particularităţilor intenţionale şi instrumentale ale fenomenului violenţei în familie şi fără conştientizarea stereotipurilor existente, există un risc mare de revictimizare din partea persoanelor sau a instituţiilor care asistă cazurile de violenţă în familie.

sursa photo: aici

Violenţa în familie ca mod de viaţă

Se crede în mod greşit că violenţa în familie este un mod de viaţă sau o cale „sigură” de rezolvare a conflictelor intra-familiale şi care apare doar în anumite categorii sociale, mai ales în familiile sărace sau cu un nivel scăzut de educaţie.

Realitatea este că violenţa se poate întâlni în toate familiile, indiferent de statutul socio-economic, ea reprezentând o problemă de putere şi control, o alegere comportamentală. Acest mit a apărut deoarece există o probabilitate mai mare ca familiile cu resurse crescute să ascundă uneori violenţa mai bine.

Ceea ce asigură menţinerea acestui fenomen şi perpetuarea violenţei în familie de la o generaţie la alta, este toleranţa socială crescută faţă de acesta şi gradul mare de acceptare. Atât timp cât se transmite trans-generaţional, violenţa în familie este văzută ca un lucru „normal”, inerent oricărei familii.

Această aşa zisă „normalitate” cu care mulţi s-au obişnuit, trebuie schimbată. Caracterul instrumental, intenţional şi învăţat ce caracterizează actele de violenţă în familie, precum şi impactul imediat şi pe termen lung asupra victimelor ne dau imaginea unui fenomen grav, complex şi periculos, care trebuie să reprezinte o prioritate pentru programele sociale ale oricărei comunităţi.

„E ceva normal”

Mentalitatea conform căreia violenţa în familie este un lucru “normal”, care “se mai întâmplă” şi care nu trebuie discutat, reprezentând „o afacere privată de familie”, este ancorată puternic încă, în stereotipurile şi miturile din mediul social.

Violenţa în familie nu înseamnă doar o serie întreagă de acte de agresiuni fizice, ci şi forme ale violenţei psihologice, sexuale, sociale şi economice. De cele mai multe ori, manifestările violenţei pot avea puternice componente psihologice, verbale şi emoţionale (înjurături, batjocorire, ameninţări cu bătaia, omor sau sinucidere, înfricoşarea partenerului prin distrugerea obiectelor din casă, folosirea copiilor pentru şantajul sentimental al victimei, etc.), sexuale (constrângere la activităţi sexuale nedorite, provocarea durerii, lovirea organelor sexuale, etc.), economice (atunci când agresorul interzice victimei să aibă un loc de muncă, să aibă bani proprii, etc.) şi sociale prin urmărirea sau izolarea victimei (atunci când agresorul hotărăşte ce poate să facă victima şi ce nu, cu cine se poate întâlni sau împrieteni, etc.).

Realitatea este că violenţa în familie este inacceptabilă şi nu are în absolut nici o împrejurare justificare. Violenţa în familie este o problemă de putere, dominaţie şi control, fiind favorizată în mare parte de convingeri bine înrădăcinate, învăţate sau transmise cultural de la o generaţie la alta. Agresiunile de orice tip sunt alegeri şi acţiuni şi se desfăşoară ciclic, episodul de violenţă survenind după ce agresorul epuizează toate argumentele prin care îşi ţine sub control victima. Indiferent de situaţie, oricine trebuie să ştie că are dreptul de a trăi în siguranţă în propria familie, că nici o agresiune nu este justificabilă şi că vina aparţine în totalitate celui care agresează. Orice om are dreptul de a trăi în siguranţă şi de a fi protejat de violenţă. Rămânerea victimei în cercul violenţei, suferinţa în tăcere, păstrarea secretului şi acceptarea ca normală a violenţei, nu fac altceva decât să protejeze agresorul.

sursa: aici

sursa: aici

Violenţa în familie este favorizată în mare parte de valori şi convingeri dobândite prin învăţare socială, care duc la o împărţire rigidă a rolurilor şi aşteptărilor pe care le avem de la “sexul tare” şi “sexul slab”. Se crede în mod greşit că femeia (pentru că femeile sunt în proporţia cea mai mare victime ale violenţei în familie, de multe ori împreună cu copiii) trebuie să se supună necondiţionat bărbatului şi că “femeia trebuie bătută din când în când”. Aceste stereotipuri întreţin starea de ruşine şi vinovăţie şi consolidează sentimentele de neajutorare, pasivitate şi neputinţă pe care le trăiesc cele mai multe dintre femeile agresate în familie, făcând şi mai dificil de rupt cercul vicios al violenţei, chiar şi în cazurile în care victima are şansa de a pleca din relaţie. De cele mai multe ori, victimele se auto-acuză pentru cele întâmplate şi se simt responsabile pentru comportamentul celui care le agresează. Cred că agresorul are dreptul să fie violent şi ajung să-i dea dreptate când le blamează, spunând “este vina mea, trebuia să mă fi purtat altfel…”.

Frecvent, se crede că dacă victima este femeie, trebuie să fi generat incidentul de violenţă prin felul în care s-a comportat, sau prin faptul că nu şi-a îndeplinit cu succes rolul deja prescris, constând în a fi blândă, supusă, ascultătoare. În realitate, responsabilitatea pentru agresiune este a făptaşului 100 %, indiferent de cum se comportă victima sau cum este ea!

Oricine trebuie să ştie că are dreptul de a trăi în siguranţă în propria casă, că violenţa nu are justificare şi că vina aparţine în totalitate celui care agresează.

„…nimeni nu mă poate ajuta sau salva…”

Denunţarea actelor de violenţă din propria familie sau intrarea victimelor într-un program de asistenţă specializat este de multe ori dificilă, datorită următoarei false credinţe: „…nimeni nu mă poate ajuta sau salva…”

Realitatea arată că victimele actelor de violenţă în familie trăiesc de regulă o frică intensă, asociată cu teroare şi sentimente de neajutorare. În afară de reexperimentarea traumei, datorită caracterului ciclic al actelor de violenţă în familie, poate exista o evitare permanentă a stimulilor asociaţi cu evenimentele de violenţă, se poate produce o diminuare a reactivităţii victimei la lumea exterioara, denumită “insensibilitate psihica” sau se dezvoltă o hipersenzitivitate la violenţă potenţială. Victima, dacă nu găseşte modalităţi de apărare, va adopta mecanisme prin care să facă faţă şi să mentină potenţialul violenţei la un nivel minim. Cele care se simt incapabile de a face acest lucru adoptă o atitudine pasivă, de neajutorare, asemeni “neputinţei învăţate”. Frecvent, victimele declară că se simt copleşite de actele violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel decât aşteptând să treacă “furtuna”, renunţând la orice apărare.

Demersul oricărui profesionist trebuie să fie susţinut în primul rând de restabilirea siguranţei şi a încrederii victimei în propriile resurse şi în cele externe, care o pot ajuta să gestioneze situaţia de violenţă. Victima se poate adresa Poliţiei, Centrelor destinate Asistenţei Victimelor Violenţei în Familie, serviciilor de Medicină Legală, Unităţilor de Primiri Urgenţe, Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială, Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Instituţiile enumerate reprezintă doar o parte din reţeaua inter-instituţională de protecţie, sprijin şi îndrumare pentru victimele violenţei în familie, care le pot oferi ajutorul în apărarea drepturilor şi libertăţilor personale. Analiza evoluţiei celor peste 800 de victime ale violenţei în familie asistate de către Centrul de Prevenire, Monitorizare şi Combatere a Violenţei în Familie Mureş arată că intensitatea şi frecvenţa actelor de violenţă se reduc, dacă victima face primul pas în a rupe cercul violenţei şi solicită sprijinul unei instituţii cu rol şi atribuţii în combaterea violenţei în familie.

sursa: aici

sursa photo: aici

Comunicarea – factor de risc pentru violenţa în familie

Se crede în mod greşit că pentru bărbaţii violenţi este definitorie lipsa abilităţilor de a comunica sau de a-şi exprima sentimentele. Realitatea infirmă această idee, printre altele chiar prin comportamentul agresorului din aşa-zisa „fază de miere” care poate urma după incidentele de violenţă în familie: bărbatul pare că regretă, cere iertare, promite că nu va mai repeta…

Actele violente diferă în motivaţie în felul în care ele se exprimă, astfel încât trăsăturile de personalitate nu determină în mod singular comportamentul violent al individului. Ar fi foarte simplist să credem că o trăsătură de personalitate este răspunzătoare de comportamentul violent exprimat simbolic sau fizic de către personalitatea umană. Trăsături de personalitate precum insuficienta dezvoltare sau chiar absenţa autocontrolului, nivelul scăzut sau absenţa empatiei, conflictualitatea şi agresivitatea, intoleranţa la frustrare, nivelul de inteligenţă şi cel de instrucţie, imaginea de sine negativă şi stima de sine redusă, dispoziţia naturala către adicţii, sunt ingredientele frecvente ale comportamentului violent.

„Nu se va mai întâmpla”

Cele mai multe victime ale violenţei în familie se simt responsabile pentru comportamentul agresorului şi se acuză pe sine pentru incidentele de violenţă. Ele cred că agresorul are dreptul să fie violent şi ajung să îi dea dreptate atunci când acesta le blamează, minimalizând chiar ele actele de violenţă. Gândul că trebuie să rabde pentru că „…violenţa se va opri odată şi-odată…” este un gând periculos, care menţine victima în postura de izolare, neajutorare, pasivitate şi neputinţă. În realitate, violenţa în familie nu se opreşte de la sine, deoarece acest fenomen are un caracter ciclic. Între două incidente violente pot să apară momente de acalmie, de tandreţe din partea agresorului, momente în care acesta promite solemn că “nu se va mai întâmpla”. În această situaţie victima este convinsă în a acorda încă o şansă agresorului, dar de fapt se pregăteşte terenul pentru noi episoade violente.

Un prim pas pe care îl pot face victimele este ca ele să nu mai accepte violenţa, să nu o mai considere o „afacere de familie” şi să ceară ajutor specializat. Intrarea într-un program de asistenţă a victimelor le va facilita acestora accesul la consiliere psihologică şi juridică gratuită, precum şi la asistenţă socială, pentru a fi ajutate să înţeleagă complexitatea efectelor violenţei în familie şi pentru a putea lua cele mai bune decizii pentru propria viaţă şi siguranţă.

sursa: aici

sursa photo: aici

Aici, www.politiaromana.ro, puteti gasi si alte sedii ale Politiei din Romania.

Vinovăţia şi relaţia de cuplu – motiv sa NU taci

Calitatea unei relaţii de cuplu implică pentru parteneri acceptarea armonizării propriei libertăţi cu experienţa raportării dincolo de „eu”, la „noi”. Chiar dacă relaţia este caracterizată de pasiune, toleranţă, egalitate şi comunicare între parteneri, experienţele de viaţă, pozitive sau negative, se vor răsfrânge asupra cuplului, uneori provocând dezacorduri şi tensiuni.

Atunci când violenţa apare în cuplu şi se manifestă sub orice formă, multe victime sunt învinovăţite de către agresori pentru faptul că nu au reuşit să menţină relaţia de cuplu „perfectă”. Fiind supuse presiunii puterii şi exercitării controlului de către agresori asupra lor, majoritatea victimelor îşi vor consuma energia în direcţia „împăcării”, „mulţumirii” şi „neprovocării” agresorului. Inconştient, prin acceptarea violenţei, victimele pot continua întreţinerea tulburărilor de relaţie, luptându-se cu vinovăţia, care este un mare duşman interior.

În asistenţa psihologică a unei victime a violenţei în familie se recomandă ca şi prioritate evaluarea acestei stări de auto-învinovăţire, pentru ca victimele să înţeleagă şi să îşi asume responsabilitatea doar pentru acţiunile sale şi nu pentru cele ale agresorului.

Folosind seria de filme documentare «Femei în linia întâi», campania îşi propune să scoată la lumină fenomenul de violenţă împotriva femeii care, deşi reprezintă una din cele mai persistente şi insidioase forme de încălcare a drepturilor omului, este de cele mai multe ori trecut cu vederea. În acest an filmele vor fi proiectate în licee şi campusuri universitare din peste 14 judeţe

.

Violenţa asupra femeii este una dintre cele mai perfide încălcări ale drepturilor omului şi există pe fiecare continent, în fiecare ţară şi cultură. Există în egală măsură în state dezvoltate economic, cât şi în state în curs de dezvoltare. Violul, violul folosit ca armă de război, căsătoriile forţate, căsătoriile la vârste tinere, crimele pentru dotă şi crimele în numele onoarei, traficul de femei şi fete, mutilarea genitală feminină şi avortul selectiv pe bază de sex sunt toate manifestări ale violenţei asupra femeii.

La nivelul societăţii româneşti, se crede în mod greşit că violenţa împotriva femeii şi violenţa în familie apar doar în anumite categorii sociale, mai ales în familiile sărace sau cu un nivel scăzut de educaţie. Realitatea este că violenţa se poate întâlni în toate familiile, indiferent de statutul socio-economic, ea reprezentând o problemă de putere şi control.

Violenţa asupra femeii este o manifestare a inegalităţii între bărbaţi şi femei şi are efecte de lungă durată asupra familiilor şi a societăţilor: copiii care sunt martori la violenţa între părinţi devin mai toleranţi faţă de violenţă, fiind predispuşi să accepte agresiunea din partea partenerului de cuplu la vârsta adultă sau să devină ei înşişi agresori.

Violenţa împotriva femeii influenţează negativ productivitatea capitalului uman şi creşte cheltuielile naţionale pentru îngrijiri medicale, acţiuni în justiţie şi acţiuni ale poliţiei, subminând dezvoltarea economică. De exemplu, costurile violenţei asupra femeii au fost estimate la 23 miliarde lire sterline în Marea Britanie, în 2001 şi între 2,7 si 3,3 miliarde coroane suedeze în Suedia, în 2004. În plus, disperarea şi frustrarea generată de criza economică în familii şi comunităţi duce la accentuarea cazurilor de violenţă împotriva femeii.

Violenţa asupra femeii nu este o problemă a vieţii private. Din contră, este o realitate brutală din societate, care trebuie recunoscută şi condamnată, un obstacol în calea dezvoltării, al păcii şi al respectării drepturilor fundamentale ale omului.

sursa: aici

sursa photo: aici

■■■■■■ Al şaselea raport periodic al Guvernului României privind implementarea CEDAW (1998-2002) (în limba engleză)

■■■■■■ Raport alternativ privind implementarea CEDAW – Asociaţia Femeilor din România (în limba engleză)

■■■■■■ Raport alternativ privind implementarea CEDAW – Asociaţia Romani CRISS (în limba engleză)

■■■■■■ Recomandări primite de România ca urmare a rapoartelor privind implementarea CEDAW (în limba engleză)

■ Rezumat al programului de acţiune al Conferinţei internaţionale pentru populaţie şi dezvoltare (ICPD)(1994)

■ Declaraţia de la Beijing şi rezumatul platformei de acţiune (1995)

■ Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (2000)

■ Protocol privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (2000)

■ Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituirii semenilor (1949)

■ Rezoluţia nr. 1325 a Consiliului de securitate al ONU privind impactul războiului asupra femeilor şi contribuţia feminină la rezolvarea conflictelor şi realizarea unei păci stabile (2001)

■ Rezoluţia nr. 1820 a Consiliului de securitate al ONU: Femeile, Pacea şi Securitatea (2008)

■ Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriei (1962)

■ Platforma de acţiune de la Dakar (1994) (varianta în limba engleză)

■ Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (1993)(varianta în limba engleză)

■ Planul regional de acţiune pentru accelerarea implementării Platformelor de acţiune de la Dakar şi Beijing (1999) (varianta în limba engleză)

■ Protocol privind drepturile femeilor din Africa, adiţional la Carta africană pentru drepturile omului şi ale popoarelor (2003)(varianta în limba engleză)

■ Convenţia inter-americană privind prevenirea, pedepsirea şi eradicarea violenţei împotriva femeilor (1994)(varianta în limba engleză)

Omorul

Uciderea unei persoane. Este aplicabil violenţei în familie, prin interpretare, când între victimă şi agresor nu sunt relaţii de rudenie ci doar de concubinaj.

Art. 174 / Cod penal în vigoare

Art. 178 / Noul Cod penal

Codul penal incriminează tentativa de omor (Art. 174 alin. 2/ Cod penal în vigoare şi art. 183 / Noul Cod penal)

Omorul calificat

Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) asupra soţului sau a unei rude apropiate;

d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;

e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;

f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

i) în public.

Art. 175 / C. penal în vigoare

Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) asupra soţului sau a unei rude apropiate;

c) asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani;

d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;

e) asupra unei femei gravide;

f) prin cruzimi;

g) asupra a două sau mai multe persoane;

h) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

i) în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei.

Art. 179 / Noul Cod penal

Tentativa de omor calificat este incriminată de Art. 175 alin. 2 / C. pen. în vigoare, art. 183 / Noul C. pen.

Omorul deosebit de grav

Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,

se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.

Art. 176 / C. pen. în vigoare

În noul C. pen. nu mai este reglementată această infracţiune. O parte, din faptele cuprinse în cadrul acestei infracţiuni sunt incluse în sfera infracţiunii de omor calificat din noul C. pen. (art. 179 / Noul C. pen.)

Lovirea sau alte violenţe

Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.

Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Art. 180 / C. pen. în vigoare

Art. 185/ Noul C. pen.

Art. 185 / Noul C. pen. prevede agravante: dacă au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (alin. 3) sau dacă au fost săvârşite asupra unui membru de familie (alin. 4).

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu la situaţia prevăzută la alin. 4.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, chiar atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

Vătămarea corporală

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

Art. 181 / C. pen. în vigoare

Art. 186 / noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Noul C. pen. prevede ca agravantă săvârşirea faptei asupra membrilor familiei, situaţie în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Vătămarea corporală gravă

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a avut una din următoarele consecinţe: pierderea unui organ sau a unui simţ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate fizică sau psihică permanentă, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Art. 182 / C. pen. în vigoare

Art. 187 / noul C. pen.

Agravantă: când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute.

Codul penal incriminează tentativa de vătămare corporală gravă, atunci când fapta a fost comisă cu intenţie directă (art. 182 alin. 3/ C. pen. în vigoare, art. 187 alin. 3 / noul C. pen.)

Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se constituie dacă vreuna din faptele prevăzute în articolele privind lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală şi vătămarea corporală gravă a avut ca urmare moartea victimei.

Art. 183 / C. pen. în vigoare

Art. 188 / noul C. pen.

Art. 180-182 / c. pen. în vigoare şi art. 185 – 187 / noul C. pen. reglementează infracţiunile de: loviri sau alte violenţe, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă.

Violul

Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Agravante:

1) dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună

2) dacă victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

3) dacă victima este membru al familiei;

4)dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

5)dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;

6) dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei

Art. 197 / C. pen. în vigoare

Art. 217 / noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Codul penal incriminează tentativa de viol. (Art. 204 / C. pen. în vigoare. Art. 244 / noul C. pen.)

Perversiunea sexuală

Actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au produs scandal public.

Agravante:

Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15 – 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.

Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa ori prin constrângere.

Dacă fapta prevăzută în alin. 1-4 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Art. 201 / C. pen. în vigoare

Art. 220 / noul C. pen.

Codul penal incriminează tentativa de perversiune sexuală (art. 204 / C. pen. în vigoare, art. 224 / noul C. pen.)

Incestul

Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.

Art. 203 / C. pen. în vigoare

Art. 222 / noul C. pen.

Codul penal incriminează tentativa de incest (art. 204/ C. pen. în vigoare, art. 224 / noul C. pen.)

Ameninţarea

Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Art. 193 / C. pen. în vigoare

Art. 210 / noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Fapta de a determina sau a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

Agravantă:

Când fapta prevăzută în aliniatul precedent s-a săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale.

Art. 179 / C. pen. în vigoare

Art. 182 / Noul C. pen.

Lipsirea de libertate în mod ilegal

Cazul în care o persoană este lipsită de libertate în mod ilegal.

Agravante:

În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol.

Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Art. 189 / C. pen. în vigoare

Art. 201 / Noul C. pen.

Codul penal incriminează tentativa de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. 5 / C. pen. în vigoare, art. 215 alin. 1 şi 2 / noul C. pen.)

Sclavia

Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi.

Art. 190 / C. pen. în vigoare

Art. 202 / Noul C. pen.

Codul penal incriminează tentativa de sclavie (art. 190 alin. 2 / C. pen. în vigoare, art. 215 alin. 1 / noul C. pen.)

Abandonul de familie

Săvârşirea, de către persoana care are obligaţie legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei legale de întreţinere prevăzută de lege;

c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de între,tinere stabilită pe cale judecătorească.

Art. 305 / C. pen. în vigoare

Art. 228 / noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Nerespectarea măsurilor privind întreţinerea minorului

Reţinerea de către un părinte a copilului să minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii sau fapta persoanei i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de organul competent.

Art. 307 / C. pen. în vigoare

Art. 230 / noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Furtul săvârşit între soţi

Furtul săvârşit între soţi sau rude apropiate sau de către minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta.

Art. 210 / C. pen. în vigoare

Art. 251 / Noul C. pen.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Codul penal în vigoare incriminează tentativa de furt săvârşită între soţi (art. 222 / C. pen. în vigoare). Noul cod penal nu incriminează tentativa de furt săvârşită între soţi.

Violarea de domiciliu

Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

Art. 192 / C. pen. în vigoare

Art. 208 / Noul C. pen.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

■Legea 271/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

■ Legea 211/27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor